Reflectii

Frustrarea mea de acum vine din lipsa starii de prezenta. Pentru ca atmosfera din jur, in care pot sa ma bucur si atat, nu imi este de ajuns.

Pe de o parte am indatoriri si promisiuni, iar asta ma duce inapoi… Sunt in urma cu inregistrarile pentru site. Faptul ca trebuie sa vorbesc despre lucruri si evenimente incheiate ma trimite in trecut.

Ce se intampla „aici si acum” imi este insuficient. Incep sa planific si mai amanuntit viitorul. Iata cum ma trezesc cu ghidul Indiei(1200 de pagini) si stabilesc ce urmeaza sa fac, ce sa nu fac, unde sa stau, cum sa fac, cum sa nu fac…

Viitor… mintea are nevoie de trecut si de viitor pentru a putea exista!
In momentul prezent pot avea doar senzatie, simtire, traire… si chiar durere de este, sunt intr-un punct sublim in care mintea…moare!
E punctul zero! Pe care nu-l pot contabiliza, nu il pot cuprinde in vreun tipar mental… si totusi… este prezent in fiecare clipa!

Faptul ca balansez astfel intre trecut si viitor, trecand doar fugitiv prin punctul prezent sau uitandu-l cu desavarsire, ma afecteaza!
Imi ia din bucuria de a trai, imi ia starea de a fi viu si in contact cu ceea ce ma inconjoara.

Am fost crescuti si conditionati sa mergem intr-o directie materialista. De mici copii primim niste ochelari de cal care ne obtureaza posibilitatea de a trai starea de fericire pura… Fie suntem afectati de trecut si traim in umbra acestuia, fie  privim cu nesat spre viitor pentru a obtine…implinirea!
Iar asta se transforma intr-un proces mecanic de oscilatie trecut-viitor, intrerupt rar de o scanteie de prezenta.
Nostalgia copilariei este nostalgia pentru bucuria continua, sau nostalgia de a conjuga exclusiv timpul prezent. Pentru ca atunci cand suntem copii nu avem notiunea de trecut si viitor!
Si religia foloseste nevoia de timp, promitand un viitor in care… ne vom bucura de prezent! :))  Orbi, cautam paradis in viitor fara sa observam cata frumusete, bucurie si iubire putem primi si darui in jurul nostru!

Si iata cum, din dor de prezent, putem ajunge in Goa pentru a cumpara traire si simtire. Aromata si ieftina, opreste gandurile si „impietreste” clipa!
Sau putem practica sporturi extreme, care ne obliga sa traim intens toate senzatiile! Pericolul sculpteaza in axa temporara si dilata prezentul. Sunt oameni care traiesc periculos datorita dependentei de andrenalina. Ei au inteles ce inseamna „a fi viu”, dar nu au gasit alta solutie. Si dupa ce drogul si pericolul trec, revine starea „occidentala” de cautare, de neajuns, de zbucium…

Vorbesc despre aceste lucruri si privesc la trairile si suferinta din mine. Iar acest gest, de a fi in legatura cu mine, de a ma observa si accepta cu tot ceea ce sunt, readuce subtil starea de prezenta…

Extazul nu are nevoie de nimic din exterior.
Beatitudinea nu se atinge prin droguri, mancare, sex sau alcool.
Bucuria incepe inauntrul nostru.

Iti multumesc pentru ca esti aici si acum! 🙂

Anunțuri

Arborele Banian

Dupa ce urc prin jungla indiana pe o carare ingusta, unde abia se strecoara lumina zile, ajung la arborele Banian. Vechi de 2000 de ani, arborele este format din mai multe tulpini care imbratiseaza si protejeaza o suprafata de cativa metri patrati. Oamenii vin la radacina sa pentru a fugi de zgomotul plajei si pentru a petrece clipe ametitoare intr-o atmosfera fumigena.

Free Image Hosting at www.ImageShack.us

Nu este nimeni acum, dar se vad urme proaspete: la intrare- ingrediente pentru mancare, in mijloc- cenusa unui foc, deasupra- stegulete colorate. Totul se intampla sub patronajul lui Shiva, zeul puterii, al distrugerii, dar si al celor care fumeaza. Statuia sa este asezata la loc de cinste, iar prezenta unui sfant crestin(probabil Constantin) completeaza atmosfera New Age.

Continuand urcusul pe carare ajung deasupra padurii pe un platou golas, doar pe alocuri arbusti pitici. Ciudat pentru ochiul meu neobisnuit cu astfel de culori si forme, pare un peisaj de pe o alta planeta. Stanci negre sau brune, sol rosiatic, roca sfaramicioasa si moale.

Si aici sunt semne umane: mandale, simboluri, cruci sau simple pietre inchinate unui zeu sau eveniment. Iar deasupra tuturor… apune soarele! Dominat de mister si frumusete, intr-o stare continuu contemplativa in care gandurile-mi s-au oprit, regasesc cu greu cararea prin peisajul labirintic.

La intoarcere intalnesc alti oaspeti in casa arborelui banian: un cuplu de francezi amabili(scuzati pleonasmul:) ), cu ochi rosii si priviri indepartate. Povestim despre periplurile noastre si despre bunicul Banian. Ei raman, eu continui drumul prin jungla.

Noaptea se lasa repede, maimutele sunt foarte aproape si fac un zgomot infernal. Sunt animalele care poarta cele mai multe boli iar o simpla muscatura sau zgarietura poate fi o problema. Multe zgomote neobisnuite, multe pasari si animale cu care inca nu am facut cunostinta… Si nu ma simt vreun pui de Mowgli! Mi se face frica si alerg pentru a folosi ultimele clipe de lumina. Fiecare liana care se agata de mine poate fi altceva, ochii scaneaza fiecare miscare straina, fiecare muschi se intinde la maxim, fiecare secunda pare o vesnicie!

Dar orice vesnicie este finita! Dintr-o data jungla se deschide si apare marea…. de o salbaticie indepartata, cu gratiozitatea sa ca un balsam imi sterge freamatul si tensiunea.

In dreapta, pe o stanca inalta, troneaza deasupra plajei un desen in alb si rosu al unui copac…

Free Image Hosting at www.ImageShack.us

Trenul

Free Image Hosting at www.ImageShack.us

Pentru ca toti imi recomanda experienta calatoriei cu trenul, trec prin lungul proces de obtinere de bilet, si apoi.. iata-ma in tren! Las in urma Cochin si ma indrept spre Goa. In stanga- o vegetatie exotica luxurianta, palmieri mai galbeni decat in Emirate, cocotieri, flori rosi, galbene, roz, mov. Tocmai am vazut o maimuta. Nu! De fapt e un om care se catara intr-un copac…

In dreapta mea este familia mea de astazi. Daca cea de ieri era compusa numai din oameni cu par blond, in cea de astazi, dimpotriva. Sunt mai mult pusti, localnici, 16-23 ani, care se uita curios spre mine si ma studiaza amanuntit. Pana acum am vorbit despre Goa cu un tip care este chiar politist pe plaja, in politia turistica.

Unul din tineri vine si se aseaza pe patul meu pentru ca la mine e mai mult curent. Trenul indian are 7 clase si am ales un vagon de dormit cel mai simplu pentru ca vreau sa experimentez ceea ce experimenteaza indianul de rand. Este multa murdarie in jur, dar oricum sacul de dormit nu m-ar proteja de microbi in vreun fel.

Pustiul din fata mea schimba locul, moment in care imi ia si ghidul Lonely Planet si il rasfoieste. Nimeni nu intreaba, nu cere, pur si simplu ia. Este doar o chestiune de educatie, in care poti imprumuta orice se afla in raza ta vizuala. E un adevarat spectacol cum oameni saraci, care nu se cunosc, se ajuta si impart ceea ce au.

Toata lumea face pur si simplu ceea ce are chef si nimeni nu este deranjat de prezenta celuilalt. Exista aceasta ingaduinta de a fi si de a-i lasa pe ceilalti sa fie. Cu exceptia celor care vor sa faca profit de pe urma turistilor, nu am intalnit pana acum decat oameni misto. Zambesc larg si verifica daca iti place, ce iti place, daca esti fericit. Iar atunci cand vorbesc cu tine pana si comerciantii sunt interesati de tine, de cine esti tu ca persoana si se simt bine in timpul acela in care iti vorbesc. E un timp pe care il fructifica, dar nu doar pentru o directie comerciala, ci ca pe o relatie vie intre 2 persoane.

Cand cobor in gara am o mare surpriza: zeci de oameni care dorm. Cum? Pe jos, peste tot, aliniati unul langa celalalt, fara nimic sub ei. Dorm un somn dulce si adanc, de parca ar fi in paturi de puf, in siguranta si fara grija zilei de maine.

Free Image Hosting at www.ImageShack.us

In gara pana si cainii stiu cine sunt turistii: un caine slab vine, se aseaza langa mine, iar cand plec se muta langa turisti englezi.

Indiaaa!

biserica in care a fost inmormantat Vasco da Gama

Imagine: Fort Cochin: biserica unde a fost inmormantat Vasco da Gama
Sursa.

India: ultimul loc in care intalnesc aerul conditionat este in avion. Din aeroport acesta este inlocuit de ventilatoare. Ma intampina o vreme fierbinte si coplesitoare, vreme ce imi da o stare de relaxare si de abandon fata de evenimentele din jur. Oamenii sunt ca si vremea: calzi, prietenosi si pasionali, dar foarte relaxati.

In jur, o multime de culori! Costumul traditional pentru femei este facut din 6 metri de material, se numeste saaree si incanta ochiul prin multitudinea de culori.

Oamenii zambesc mult si niciodata nu spun nu.

Pentru ca prefera sa nu dea raspunsuri negative, cand am nevoie de o informatie intreb de 2 ori.

Din fericire, avand o viata sociala bogata, indienii sunt bine informati si in contact cu lucrurile din jur, asa ca se inseala mai rar. Existao modalitate de a inclina capul, un gest care in cultura europeana seamana cu „nu”, dar in India insemna „da”! 🙂  Fac gestul acesta in special pentru a arata permisiune si aprobare si sunt foarte simpatici.

Barbatii isi manifesta prietenia tinandu-se de mana. Este ceva firesc si nu are nici o implicatie sexuala desi, psihologic vorbind, rolul feminin si cel masculin sunt foarte clar repartizate in relatie.

Incerc un autostop, dar imediat apar mai multe autoricse-taxi.

Autoricsa este un vehicul pe 3 roti, o combinatie motocicleta-trasura. Ricsa este o combinatie dintre bicicleta si trasura actionata cu pedale. Urc in autoricsa, iar soferul este foarte dragut si binevoitor, chiar dispus sa piarda cursa pentru a ma ajuta.

Datorita traficului nebun, a trece strada este o adevarata aventura! Regulamentar, volanul este pe dreapta iar deplasarea se face pe partea stanga a strazii, conform sistemului rutier britanic. Acesta regula este respectata uneori si pare singura regula de circulatie. Pe strada nu exista politisti dar soferii sunt foarte indemanatici.

La prima calatorie cu un autobuz soferul ma invita in fata, parca pentru a urmari mai bine acrobatiile rutiere. Nu, nu ma aflu intr-o cursa din „Need for Speed” si nici intr-un spectacol de circ, dar trecem milimetric pe langa alte masini, oameni, ricse, vaci, elefanti si motociclete!

Cu toate astea, nici un accident!

Toaleta este, desigur, de tip oriental. Nu exista hartie igienica deoarece indienii se spala. Aceasta solutie este folosita de majoritatea locuitorilor globului si este considerata cea mai sanatoasa. Pentru ca la toaleta este folosita mana stanga, acesta este tabu la masa. Tacamurile sunt absente de la orice masa traditionala, iar pentru a duce mancarea la gura se foloseste mana dreapta. Mana stanga – cel mult pentru a lua o sticla sau pentru a manui alte obiecte.

Insa mancarea servita astfel pare mai gustoasa, senzatia de hranire este mai intensa si ni se da o explicatie si din punct de vedere bioenergetic:  acest proces adaptateaza vibratia mancarii pentru a corespunde vibratiei energetice a meseanului.

Vikash

Vikash – prietenul meu din Dubai:
Free Image Hosting at www.ImageShack.us

Este inteligent, sensibil, orientat spre cunoastere. Anul acesta termina un master despre Managementul afacerilor si probabil va castiga 2000 dolari pe luna. Viata asta nu este insa idealul lui Vikash.
Avem discutii captivante si timpul se dilata. Imi prezinta Dubaiul noaptea: multa lumina, lume frumos imbracata, cluburi de noapte in care intri doar daca esti pe lista, masini scumpe, un univers centrat pe imagine…

Emirate

La intrare ma simt de parca as participa la Jocurile Olimpice.

Mai intai, pentru ca procedura de obtinere a vizei pentru Emirate s-a transformat intr-o cursa in care trebuie sa trec pe la o multime de ghisee; apoi deoarece competitorii din aceasta cursa apartin tuturor raselor pamantului. Sunt oameni de culoare, si ei foarte diferiti intre ei, venind din Africa, Asia, America de Nord si… indieni, coreeni, japonezi, australieni, chinezi, europeni… Toti avem acelasi scop: acela de a parasi aeroportul, fie cu un alt avion, fie sa primim viza… si sa putem intra in Emirate.

Asa cum deja m-am obisnuit, pana sa primesc viza dureaza mult mai mult decat ar trebui. Nimeni nu-mi explica de ce sunt necesare proceduri suplimentare; poate chiar arat ca un terorist…:D Dar dupa ce ofiterul zice „problems with Teheran … !?” zambeste si imi pune stampila.

Imagine: Burj Al Arab (In araba inseamna Turnul arabilor), un hotel de lux din Dubai, Emiratele Arabe Unite.
Sursa.

Burj Al Arab

Primul pas in afara aeroportului inseamna si primul pas in afara aerului conditionat. Din temperatura inalta si clima umeda rezulta un aer greu de respirat. Autostopul merge bine si cu al doilea sofer ajung in oras. 2/3 din masini sunt marca Toyota. Aici vara nu poti face dus intre ora 7 dimineata si 11 seara deoarece conducta de apa rece este foarte incinsa.

Dubai si Sharjah sunt doua orase apropiate, impresionante prin frumusetea plajelor, prin cladirile ciudate si extrem de inalte.

Dupa un tur de oras ma opresc intr-un parc de palmieri. Imi pun rucsacul sub cap si ma intind la umbra ocrotitoare a unui palmier. Dupa cursa nebuna spre Istanbul, nimic nu ma mai deranjeaza si tot ce se intampla e perfect. Desi sunt 50 grade si inspir pe jumatate apa, adorm sub palmier cu o senzatie de bine si cu sentimentul ca nimic rau nu mi se poate intampla.

Moscheele sunt superbe, frumos colorate si cu un stil arhitectural iesit din tiparele islamice. Mai putin impresionanti sunt oamenii. Arabii din Emirate sunt diferiti de cei pe care i-am intalnit pana acum – sunt reci, distanti si suspiciosi. Cele mai lungi si interesante conversatii le am cu pakistanezi si indieni. Dealtfel stau pe etaj cu 40 de indieni. Interesati de tot ce este diferit, sunt pasionali si primesc cu bucurie prezentarea despre Romania.

In Dubai cei care lucreaza in sfera serviciilor sunt din alte tari. Este incredibil cum un oras poate fi construit aproape in totalitate pe nisip. Se construieste intr-un ritm nebunesc, 24 ore pe zi, sapte zile pe saptamana. In cativa ani Dubaiul va fi cu siguranta in Top 10 al oraselor lumii. Si totusi, nu printre favoritele mele. Artificial, scump si superficial.

Plecarea Reloaded

Dupa cateva zile petrecute integral pe internet gasesc o varianta de zbor excelenta. Din Istanbul, pentru Cochin, sudul Indiei. Pentru ca m-a frustrat Iranul stabilesc o escala de 2 zile in Emiratele Arabe.

Pentru Bucuresti-Istanbul varianta tren este cea mai buna. Am garantia ca ajung la timp, ma pot odihni dupa o perioada zbuciumata si am un bilet al carui cost a fost deja acoperit din alt proiect. Asa ca iata-ma, cu toate pregatirile facute perfect, la timp, pe peronul trenului Bucuresti-Istanbul. Care tren… nu este! A plecat cu 44 de minute mai devreme… acelasi tren pe care il folosisem cu cateva zile in urma, acelasi tren cu care m-am intors din Istanbul, care pe internet figureaza cu aceasta ora de plecare…

Dar… da, ora de plecare s-a schimbat! Doar a acestui tren si incepand de ieri.

Free Image Hosting at www.ImageShack.us

Nu gasesc alta varianta si singura posibilitate este autostopul. Iata ca „Autostop pentru pace si suflet” are autostopul ca singura varianta posibila pentru a prinde avionul si pentru a ajunge in India. Trec peste soc si dupa suspin ies la autostop. Am destul timp, asa ca relaxat, savurez timpul in care astept. Ca sa trec granita in Bulgaria schimb 2 masini, un Mercedes nou si un TIR, intr-un timp rezonabil. La intrarea in Bulgaria insa astept mult, aproape 2 ore, pana ma ia un camion. Soferul bulgar este o gazda super, foarte sociabil si aproape toate elementele acestui autostop sunt super: vremea, soferul, camionul (foarte comod), pot si sa dorm, peisajele… nu si vitezai! Camionul este plin si se misca foarte incet. Acul arata rar peste 30 km/ora iar timpul trece mai repede ca niciodata. TIR-ul asta este cel mai lent stop pe care l-am prins vreodata! Sunt nelinistit dar nu pot sa cobor pentru ca nu stiu cat voi astepta pe un camp in Bulgaria… iar camionul e mai bun decat nimic! Dupa 6 ore ma lasa la 40 km de granita cu Turcia.
Inca am destul timp si din nou pornesc zambitor la stop. Trec foarte multe masini, dar nimeni nu opreste.

Multe camioane care merg spre Istanbul, soferi turci, dar… nimic. Ploua torential si sunt fleasca. In cele din urma trece un autobuz care ma va lasa chiar la granita. Dar are si autobuzul povestea lui, caci in fiecare localitate se abate de la drum, stationeaza in fiecare autogara si iata cum fac 40 de km intr-o ora si jumatate. Tensiunea creste, fiecare minut in plus ma sperie, dar inca am timp…

Trec granita pe jos, sunt aproximativ 3 km. Cumpar viza, fac rapid formalitatile de intrare in Turcia si ma asez in cel mai bun loc de autostop. Pe aici trec toate masinile si toate camioanele pentru Turcia, tot ce vine dinspre Serbia, Bulgaria, Romania si Europa. Fiecare vehicul este obligat sa opreasca in aici pentru control. Vamesii sunt foarte ok, ma lasa sa trec inapoi si sa vorbesc cu soferii, dar in continuare… fara success! Soferii fie nu au loc, fie se duc la culcare, fie nici nu ma privesc.
Turcia este o tara pe care o iubesc iar oamenii de aici sunt printre cei mai primitori din lume. In Turcia intotdeauna m-am simtit ca acasa, iar cu turcii am avut relatii exceptionale. De aceea este surprinzator comportamentul soferilor… Singura explicatie pentru soferii turci de astazi: au fost modificati datorita timpului petrecut in afara tarii. Totul, dar totul, imi arata din nou ca drumul mi se inchide. Si iarasi apare mistica intrebare: ce trebuie sa fac, sa inteleg sau sa inchei pentru a putea sa plec?!
Ma uit din nou la ceas. Timpul nu a trecut niciodata mai repede ca acum. Hainele s-au uscat pe mine. Simt ca explodez. Nu imi permit sa pierd acest avion. Nu pot sa il reprogramez, este prea tarziu. Nu voi primi banii inapoi si daca il pierd inseamna un consum foarte mare de resurse. Un nou bilet, plus cel putin o saptamana in Istanbul pana la noul zbor… rezulta un buget insuficient. Incep sa ma gandesc la alte posibilitati: Siria… Maroc…? In Romania chiar nu ma pot intoarce acum… din nou nu mai am casa… am incheiat socotelile pentru un timp… si m-as simti un mare ratat!

Mesaje de la prieteni: „Vaya con Dios!”; „Oamenii buni sa te insoteasca!”… Da! Da! Va multumesc! Si de Dumnezeu si de Oameni am nevoie acum!

Urinez la fiecare 10 minute. Cand fac semne soferilor, gesturile sunt mecanice. Nu mai pot sa gandesc. Niciodata nu am fost atat de tensionat. Autobuzele care trebuiau sa treaca spre Istanbul nu au mai trecut. Autobuzele care trebuiau sa vina de la Istanbul pentru cursa Edirne- Istanbul nu au mai venit. Stabilisem sa ma vad la o cafea cu un pictor, un tip super, intr-o atmosfera relaxata, cu cateva ore inainte de avion. Ha-ha-ha!

Sunt blocat la 300 de km de locul in care, peste putin timp, avionul va decola. Probabil fara mine…


Incet, devin doar un robot care isi face programul. Ridic mana, fac semnalul, ma intorc, ma uit dupa alt camion, ridic mana…
Incepe sa ploua din nou.
Nimic…
Nu scap nici o masina.
Dar de acum…. nici un camion sau autobuz nu va mai ajunge la timp!
Intind cartonul pe care scrie Istanbul si fac semne de implorare cu mainile impreunate a rugaciune.
Si urmatorul sofer zice: “Da, urca!” si o face… ca pe cel mai firesc gest din lume!

Conduce un BMW si e ca un inger venit din neant, trimis de Dumnezeu pentru a-mi oferi trecerea de la agonie la extaz intr-o singura clipa!

Cand vad 220 km/h nu imi vine sa cred. In aceeasi zi merg cu viteza cea mai mica si cu viteza cea mai mare pe care am prins-o vreodata la autostop. Ajungem in Istanbul intr-o ora si 10 minute iar in tot timpul asta sufletul meu ramane indreptat spre cer intr-o multumire profunda.

Ziua asta atat de nebuna imi arata ca exista Dumnezeu. Orice nume ar purta, El exista si e mai presus de vointa mea… Tot ce pot eu este sa merg pana la capat cu ceea ce am de facut… Sa fac tot ce imi sta in puteri, dar sa accept orice rezultat!

La despartire, inteleg ca recunostinta pe care o simt pentru acest om nu va putea fi transpusa niciodata in cuvinte. Ma rog ca si el sa fie ajutat cand ii va fi mai greu.

In aeroport mananc iaurtul cu musli pe care il pregatisem pentru drum. Un cuplu de australieni scapa in ultimul moment o punguta de iarba printre politistii turci. Scapa si de multi ani in inchisoarea de la Bosfor…
Adorm printre nori si ma trezesc printre dune de nisip…

Date tehnice: 🙂
Timp autostop: 15h30min
Masini folosite: 6
Cel mai mic timp de asteptare: 2 min
Cel mai mare timp: 2h30min