Reflectii

Frustrarea mea de acum vine din lipsa starii de prezenta. Pentru ca atmosfera din jur, in care pot sa ma bucur si atat, nu imi este de ajuns.

Pe de o parte am indatoriri si promisiuni, iar asta ma duce inapoi… Sunt in urma cu inregistrarile pentru site. Faptul ca trebuie sa vorbesc despre lucruri si evenimente incheiate ma trimite in trecut.

Ce se intampla “aici si acum” imi este insuficient. Incep sa planific si mai amanuntit viitorul. Iata cum ma trezesc cu ghidul Indiei(1200 de pagini) si stabilesc ce urmeaza sa fac, ce sa nu fac, unde sa stau, cum sa fac, cum sa nu fac…

Viitor… mintea are nevoie de trecut si de viitor pentru a putea exista!
In momentul prezent pot avea doar senzatie, simtire, traire… si chiar durere de este, sunt intr-un punct sublim in care mintea…moare!
E punctul zero! Pe care nu-l pot contabiliza, nu il pot cuprinde in vreun tipar mental… si totusi… este prezent in fiecare clipa!

Faptul ca balansez astfel intre trecut si viitor, trecand doar fugitiv prin punctul prezent sau uitandu-l cu desavarsire, ma afecteaza!
Imi ia din bucuria de a trai, imi ia starea de a fi viu si in contact cu ceea ce ma inconjoara.

Am fost crescuti si conditionati intr-o directie materialista. Fie suntem afectati de trecut si traim in umbra acestuia, fie  privim cu nesat spre viitor pentru a obtine…implinirea!
Iar asta se transforma intr-un proces mecanic de oscilatie trecut-viitor, intrerupt rar de o scanteie de prezenta.
Nostalgia copilariei este nostalgia pentru bucuria continua, sau nostalgia de a conjuga exclusiv timpul prezent. Pentru ca atunci cand suntem copii nu avem notiunea de trecut si viitor!
Si religia foloseste nevoia de timp, promitand un viitor in care… ne vom bucura de prezent! )  Orbi, cautam paradis in viitor fara sa observam cata frumusete, bucurie si iubire putem primi si darui in jurul nostru!

Si iata cum, din dor de prezent, pot ajunge in Goa pentru a cumpara traire si simtire. Aromata si ieftina, opreste gandurile si “impietreste” clipa!
Sau pot sa practic sporturi extreme, care ma obliga sa traiesc intens toate senzatiile! Pericolul sculpteaza in axa temporara si dilata prezentul. Dar dupa ce drogul si pericolul trec, revine starea “occidentala” de cautare, de neajuns si zbucium…

Vorbesc despre aceste lucruri si privesc trairile si suferinta din mine. Iar acest gest, de a fi in legatura cu mine, de a ma observa si accepta cu tot ceea ce sunt, readuce subtil starea de prezenta…

Iar tie iti multumesc pentru ca esti aici si acum!

Arborele Banian

Dupa ce urc prin jungla indiana pe o carare ingusta, unde abia se strecoara lumina zile, ajung la arborele Banian. Vechi de 2000 de ani, arborele este format din mai multe tulpini care imbratiseaza si protejeaza o suprafata de cativa metri patrati. Oamenii vin la radacina sa pentru a fugi de zgomotul plajei si pentru a petrece clipe ametitoare intr-o atmosfera fumigena.

Nu este nimeni acum, dar se vad urme proaspete: la intrare- ingrediente pentru mancare, in mijloc- cenusa unui foc, deasupra- stegulete colorate. Totul se intampla sub patronajul lui Shiva, zeul puterii, al distrugerii, dar si al celor care fumeaza. Statuia sa este asezata la loc de cinste, iar prezenta unui sfant crestin(probabil Constantin) completeaza atmosfera New Age.

Continuand urcusul pe carare ajung deasupra padurii pe un platou golas, doar pe alocuri arbusti pitici. Ciudat pentru ochiul meu neobisnuit cu astfel de culori si forme, pare un peisaj de pe o alta planeta. Stanci negre sau brune, sol rosiatic, roca sfaramicioasa si moale.

Si aici sunt semne umane: mandale, simboluri, cruci sau simple pietre inchinate unui zeu sau eveniment. Iar deasupra tuturor… apune soarele! Dominat de mister si frumusete, intr-o stare continuu contemplativa in care gandurile-mi s-au oprit, regasesc cu greu cararea prin peisajul labirintic.

La intoarcere intalnesc alti oaspeti in casa arborelui banian: un cuplu de francezi amabili(scuzati pleonasmul:) ), cu ochi rosii si priviri indepartate. Povestim despre periplurile noastre si despre bunicul Banian. Ei raman, eu continui drumul prin jungla.

Noaptea se lasa repede, maimutele sunt foarte aproape si fac un zgomot infernal. Sunt animalele care poarta cele mai multe boli iar o simpla muscatura sau zgarietura poate fi o problema. Multe zgomote neobisnuite, multe pasari si animale cu care inca nu am facut cunostinta… Si nu ma simt vreun pui de Mowgli! Mi se face frica si alerg pentru a folosi ultimele clipe de lumina. Fiecare liana care se agata de mine poate fi altceva, ochii scaneaza fiecare miscare straina, fiecare muschi se intinde la maxim, fiecare secunda pare o vesnicie!

Dar orice vesnicie este finita! Dintr-o data jungla se deschide si apare marea…. de o salbaticie indepartata, cu gratiozitatea sa ca un balsam imi sterge freamatul si tensiunea.

In dreapta, pe o stanca inalta, troneaza deasupra plajei un desen in alb si rosu al unui copac…

Trenul

Pentru ca toti imi recomanda experienta calatoriei cu trenul, trec prin lungul proces de obtinere de bilet, si apoi.. iata-ma in tren! Las in urma Cochin si ma indrept spre Goa. In stanga- o vegetatie exotica luxurianta, palmieri mai galbeni decat in Emirate, cocotieri, flori rosi, galbene, roz, mov. Tocmai am vazut o maimuta. Nu! De fapt e un om care se catara intr-un copac…

In dreapta mea este familia mea de astazi. Daca cea de ieri era compusa numai din oameni cu par blond, in cea de astazi, dimpotriva. Sunt mai mult pusti, localnici, 16-23 ani, care se uita curios spre mine si ma studiaza amanuntit. Pana acum am vorbit despre Goa cu un tip care este chiar politist pe plaja, in politia turistica.

Unul din tineri vine si se aseaza pe patul meu pentru ca la mine e mai mult curent. Trenul indian are 7 clase si am ales un vagon de dormit cel mai simplu pentru ca vreau sa experimentez ceea ce experimenteaza indianul de rand. Este multa murdarie in jur, dar oricum sacul de dormit nu m-ar proteja de microbi in vreun fel.

Pustiul din fata mea schimba locul, moment in care imi ia si ghidul Lonely Planet si il rasfoieste. Nimeni nu intreaba, nu cere, pur si simplu ia. Este doar o chestiune de educatie, in care poti imprumuta orice se afla in raza ta vizuala. E un adevarat spectacol cum oameni saraci, care nu se cunosc, se ajuta si impart ceea ce au.

Toata lumea face pur si simplu ceea ce are chef si nimeni nu este deranjat de prezenta celuilalt. Exista aceasta ingaduinta de a fi si de a-i lasa pe ceilalti sa fie. Cu exceptia celor care vor sa faca profit de pe urma turistilor, nu am intalnit pana acum decat oameni misto. Zambesc larg si verifica daca iti place, ce iti place, daca esti fericit. Iar atunci cand vorbesc cu tine pana si comerciantii sunt interesati de tine, de cine esti tu ca persoana si se simt bine in timpul acela in care iti vorbesc. E un timp pe care il fructifica, dar nu doar pentru o directie comerciala, ci ca pe o relatie vie intre 2 persoane.

Cand cobor in gara am o mare surpriza: zeci de oameni care dorm. Cum? Pe jos, peste tot, aliniati unul langa celalalt, fara nimic sub ei. Dorm un somn dulce si adanc, de parca ar fi in paturi de puf, in siguranta si fara grija zilei de maine.

In gara pana si cainii stiu cine sunt turistii: un caine slab vine, se aseaza langa mine, iar cand plec se muta langa turisti englezi.

Indiaaa!

Imagine: Fort Cochin: biserica unde a fost inmormantat Vasco da Gama
Sursa.

India: ultimul loc in care intalnesc aerul conditionat este in avion. Din aeroport acesta este inlocuit de ventilatoare. Ma intampina o vreme fierbinte si coplesitoare, vreme ce imi da o stare de relaxare si de abandon fata de evenimentele din jur. Oamenii sunt ca si vremea: calzi, prietenosi si pasionali, dar foarte relaxati.

In jur, o multime de culori! Costumul traditional pentru femei este facut din 6 metri de material, se numeste saaree si incanta ochiul prin multitudinea de culori.

Oamenii zambesc mult si niciodata nu spun nu.

Pentru ca prefera sa nu dea raspunsuri negative, cand am nevoie de o informatie intreb de 2 ori.

Din fericire, avand o viata sociala bogata, indienii sunt bine informati si in contact cu mediul inconjurator.

Exista un gest din cap care seamana cu nu, dar de fapt insemna da!:) Si sunt foarte foarte simpatici cand fac asta, in special pentru permisiune si aprobare.

Barbatii isi manifesta prietenia tinandu-se de mana. Este ceva firesc si nu are nici o implicatie sexuala desi, psihologic vorbind, rolul feminin si cel masculin sunt foarte clar repartizate in relatie.

Incerc un autostop, dar imediat apar mai multe autoricse.

Autoricsa este un vehicul pe 3 roti, o combinatie motocicleta-trasura, folosita pe post de taxi. Ricsa este o combinatie dintre bicicleta si trasura si este cu pedale.

Asa ca urc in autoricsa, iar soferul este foarte dragut si binevoitor, chiar dipus sa piarda cursa cand vede un taxi care mergea in directia mea. Datorita traficului nebun, a trece strada este o adevarata aventura!

Regulamentar, volanul este pe dreapta iar deplasarea se face pe partea stanga a strazii, conform sistemului rutier britanic. Acesta regula este respectata uneori si pare singura regula de circulatie. Pe strada nu exista politist dar soferii sunt foarte buni in aceasta meserie.

La prima calatorie cu un autobuz soferul ma invita in fata, parca pentru a urmari mai bine acrobatiile rutiere. Nu, nu ma aflu intr-o cursa din “Need for Speed” si nici intr-un spectacol de circ, dar trecem milimetric pe langa alte masini, oameni si motociclete!

Cu toate astea, nici un accident!

Toaleta este desigur de tip oriental. Nu exista hartie igienica deoarece indienii se spala. De altfel aceasta solutie este folosita de majoritatea locuitorilor globului si este cea mai sanatoasa. Pentru ca la toaleta folosesc mana stanga, acesta este tabu la masa. Pentru a manca se foloseste mana dreapta. Mana stanga – cel mult pentru a lua o sticla sau pentru a manui alte obiecte.

Vikash

Vikash – prietenul meu din Dubai:

Este inteligent, sensibil, orientat spre cunoastere. Anul acesta termina un master despre Managementul afacerilor si probabil va castiga 2000 dolari pe luna. Viata asta nu este insa idealul lui Vikash.
Avem discutii captivante si timpul se dilata. Imi prezinta Dubaiul noaptea: multa lumina, lume frumos imbracata, cluburi de noapte in care intri doar daca esti pe lista, masini scumpe, un univers centrat pe imagine…

Emirate

La intrare ma simt de parca as participa la Jocurile Olimpice.

Mai intai, pentru ca procedura de obtinere a vizei pentru Emirate s-a transformat intr-o cursa in care trebuie sa trec pe la o multime de ghisee; apoi deoarece competitorii din aceasta cursa apartin tuturor raselor pamantului. Sunt oameni de culoare, si ei foarte diferiti intre ei, venind din Africa, Asia, America de Nord si… indieni, coreeni, japonezi, australieni, chinezi, europeni… Toti avem acelasi scop: acela de a parasi aeroportul, fie cu un alt avion, fie sa primim viza… si sa putem intra in Emirate.

Asa cum deja m-am obisnuit, pana sa primesc viza dureaza mult mai mult decat ar trebui. Nimeni nu-mi explica de ce sunt necesare proceduri suplimentare; poate chiar arat ca un terorist…:D Dar dupa ce ofiterul zice “problems with Teheran … !?” zambeste si imi pune stampila.

Imagine: Burj Al Arab (In araba inseamna Turnul arabilor), un hotel de lux din Dubai, Emiratele Arabe Unite.
Sursa.

Primul pas in afara aeroportului inseamna si primul pas in afara aerului conditionat. Din temperatura inalta si clima umeda rezulta un aer greu de respirat. Autostopul merge bine si cu al doilea sofer ajung in oras. 2/3 din masini sunt marca Toyota. Aici vara nu poti face dus intre ora 7 dimineata si 11 seara deoarece conducta de apa rece este foarte incinsa.

Dubai si Sharjah sunt doua orase apropiate, impresionante prin frumusetea plajelor, prin cladirile ciudate si extrem de inalte.

Dupa un tur de oras ma opresc intr-un parc de palmieri. Imi pun rucsacul sub cap si ma intind la umbra ocrotitoare a unui palmier. Dupa cursa nebuna spre Istanbul, nimic nu ma mai deranjeaza si tot ce se intampla e perfect. Desi sunt 50 grade si inspir pe jumatate apa, adorm sub palmier cu o senzatie de bine si cu sentimentul ca nimic rau nu mi se poate intampla.

Moscheele sunt superbe, frumos colorate si cu un stil arhitectural iesit din tiparele islamice. Mai putin impresionanti sunt oamenii. Arabii din Emirate sunt diferiti de cei pe care i-am intalnit pana acum – sunt reci, distanti si suspiciosi. Cele mai lungi si interesante conversatii le am cu pakistanezi si indieni. Dealtfel stau pe etaj cu 40 de indieni. Interesati de tot ce este diferit, sunt pasionali si primesc cu bucurie prezentarea despre Romania.

In Dubai cei care lucreaza in sfera serviciilor sunt din alte tari. Este incredibil cum un oras poate fi construit aproape in totalitate pe nisip. Se construieste intr-un ritm nebunesc, 24 ore pe zi, sapte zile pe saptamana. In cativa ani Dubaiul va fi cu siguranta in Top 10 al oraselor lumii. Si totusi, nu printre favoritele mele. Artificial, scump si superficial.

Plecarea Reloaded

Dupa niste zile petrecute integral pe internet gasesc o varianta de zbor excelenta. Din Istanbul, pentru Cochin, sudul Indiei. Pentru ca m-a frustrat Iranul stabilesc o escala de 2 zile in Emiratele Arabe.

Pentru Bucuresti-Istanbul varianta tren este cea mai buna. Am garantia ca ajung la timp, ma pot odihni dupa o perioada zbuciumata si am un bilet al carui cost a fost deja acoperit din alt proiect. Asa ca iata-ma, cu toate pregatirile facute perfect, la timp, pe peronul trenului Bucuresti-Istanbul. Care tren… nu este! A plecat cu 44 de minute mai devreme… acelasi tren pe care il folosisem cu putin timp in urma, cu care m-am intors din Istanbul, care pe internet figureaza cu aceasta ora de plecare…

Dar nu, ora de plecare s-a schimbat! Doar a acestui tren si incepand de ieri.

Nu exista alta varianta cu trenul si singura posibilitate este autostopul. Iata ca “Autostop pentru pace si suflet” are autostopul ca singura varianta posibila pentru a prinde avionul si pentru a ajunge in India. Trec peste soc si dupa suspin ies la autostop. Am destul timp, asa ca relaxat, savurez timpul in care astept. Ca sa trec granita in Bulgaria schimb 2 masini, un Mercedes nou si un TIR, intr-un timp rezonabil. La intrarea in Bulgaria insa astept mult, aproape 2 ore, pana ma ia un camion. Soferul bulgar este o gazda super, foarte sociabil si aproape toate elementele acestui autostop sunt super: vremea, soferul, camionul (foarte comod), pot si sa dorm, peisajele… nu si vitezai! Camionul este plin si se misca foarte incet. Acul arata rar peste 30 km/ora iar timpul trece mai repede ca niciodata. TIR-ul asta este cel mai lent stop pe care l-am prins vreodata! Sunt nelinistit dar nu pot sa cobor pentru ca nu stiu cat voi astepta pe un camp in Bulgaria… iar camionul e mai bun decat nimic! Dupa 6 ore ma lasa la 40 km de granita cu Turcia.
Inca am destul timp si din nou pornesc zambitor la stop. Trec foarte multe masini, dar nimeni nu opreste.

Multe camioane care merg spre Istanbul, soferi turci, dar… nimic. Ploua torential si sunt fleasca. In cele din urma trece un autobuz care ma va lasa chiar la granita. Dar are si autobuzul povestea lui, caci in fiecare localitate se abate de la drum, stationeaza in fiecare autogara si iata cum fac 40 de km intr-o ora si jumatate. Tensiunea creste, fiecare minut in plus ma sperie, dar inca am timp…

Trec granita pe jos, sunt vreo 3 km. Cumpar viza, fac rapid formalitatile de intrare in Turcia si ma asez in cel mai bun loc de autostop. Pe aici trec toate masinile si toate camioanele pentru Turcia, tot ce vine dinspre Serbia, Bulgaria, Romania si Europa. Fiecare vehicul este obligat sa opreasca pentru control. Oamenii de aici sunt foarte ok, ma lasa sa trec inapoi si sa vorbesc cu soferii, dar in continuare… fara success! Soferii fie nu au loc, fie se duc la culcare, fie nici nu se uita la mine.
Turcia este o tara pe care o iubesc iar oamenii de aici sunt printre cei mai primitori din lume. In Turcia intotdeauna m-am simtit ca acasa, iar cu turcii am avut relatii exceptionale. De aceea este surprinzator comportamentul soferilor… Singura mea explicatie: au fost modificati datorita timpului petrecut in afara tarii. Totul, dar totul imi arata din nou ca nu trebuia sa plec. Si iarasi apare mistica intrebare: ce trebuie sa fac, sa inteleg sau sa inchei in Bucuresti si nu ma lasa sa plec?!
Ma uit din nou la ceas. Timpul nu a trecut niciodata mai repede ca acum. Hainele s-au uscat pe mine. Simt ca explodez. Nu imi permit sa pierd acest avion. Nu pot sa il reprogramez, este prea tarziu. Nu voi primi banii inapoi si daca il pierd inseamna un consum foarte mare de resurse. Un nou bilet, plus cel putin o saptamana in Istanbul pana la noul zbor… rezulta un buget insuficient pentru India. Incep sa ma gandesc la alte posibilitati: Siria… Maroc…? In Romania chiar nu ma pot intoarce acum… din nou nu mai am casa… am incheiat socotelile pentru cateva luni… si m-as simti un mare ratat!

Mesaje de la prieteni: “Vaya con Dios!”; “Oamenii buni sa te insoteasca!”… Da! Da! Va multumesc! Si de Dumnezeu si de Oameni am nevoie acum!

Urinez la fiecare 10 minute. Cand fac semne soferilor, gesturile sunt mecanice. Nu mai pot sa gandesc. Niciodata nu am fost atat de tensionat. Autobuzele care trebuiau sa treaca spre Istanbul nu au mai trecut. Autobuzele care trebuiau sa vina de la Istanbul pentru cursa Edirne- Istanbul nu au mai venit. Stabilisem sa ma vad la o cafea cu un pictor, un tip super, intr-o atmosfera relaxata, cu cateva ore inainte de avion. Ha-ha-ha!

Sunt blocat la 300 de km de locul in care, peste putin timp, avionul va decola. Probabil fara mine…

Sunt doar un robot care isi face programul.
Incepe sa ploua din nou.
Nimic…
Nu scap nici o masina.
Dar de acum…. nici un camion sau autobuz nu va mai ajunge la timp!
Intind cartonul pe care scrie Istanbul si fac semne de implorare cu mainile impreunate a rugaciune.
Si urmatorul sofer zice: “Da, urca!” si o face… ca pe cel mai firesc gest din lume!

Conduce un BMW si e un inger venit din neant, trimis de Dumnezeu pentru a-mi oferi trecerea de la agonie la extaz intr-o singura clipa!

Cand vad 220 km/h nu imi vine sa cred. In aceeasi zi merg cu viteza cea mai mica si cu viteza cea mai mare pe care am prins-o vreodata la autostop. Ajungem in Istanbul intr-o ora si 10 minute iar in tot timpul asta sufletul meu ramane indreptat spre cer intr-o multumire profunda.

Ziua asta atat de nebuna imi arata ca exista Dumnezeu. Orice nume ar purta, El exista si e mai presus de vointa mea… Tot ce pot eu este sa merg pana la capat cu ceea ce am de facut… Dar sa accept orice rezultat!

In aeroport mananc iaurtul cu musli pe care il pregatisem pentru drum. Un cuplu de australieni scapa in ultimul moment o punguta de iarba printre politistii turci. Scapa si de multi ani in inchisoarea de la Bosfor…
Adorm printre nori si ma trezesc printre dune de nisip…

Date tehnice:
Timp autostop: 15h30min
Masini folosite: 6
Cel mai mic timp de asteptare: 2 min
Cel mai mare timp: 2h30min

Vize…

Vizele au fost cea mai grea parte a pregatirii pentru ca fiecare ambasada are birocratie si cerinte proprii. Dupa ce am primit si viza de India am plecat imediat, a doua zi, din tara.

La Vama Giurgiu, ultimul telefon pe care il primesc este de la ambasada Iranului. Daca ma sunau 10 min mai tarziu eram in Bulgaria si nu raspundeam. Atasatul consular zice ca e o mica problema care trebuie rezolvata, ca mai vor niste informatii si sa trec pe la abasada.

“- Imi pare rau, acum practic sunt in Bulgaria. Daca e o problema mica atunci o rezolvam prin telefon…
- Nici o problema, si la ambasada din Sofia e bine, mergeti acolo;
- Imi pare rau, directia mea e Turcia, nu ma opresc in Bulgaria;
- Si Istanbul e bine. Dar daca nu treceti pe la o ambasada nu veti putea intra in Iran”

Iar consulatul Iranului din Istanbul dupa 5 minute  imi inapoiaza pasaportul. Fara multe explicatii,  imi suspenda visa total… pe ea gasesc un mare X si cuvantul “anulat” in limba farsi .

Imi spun doar ca asta vrea ambasada Iranului de la Bucuresti si sa le cer lor informatii… acelorasi oameni care imi ziceau “small problem- no problem”?!

Socul care ar trebui sa soseasca nu apare… ceva din mine se astepta la asta… merg fara directie pe strazile de langa Bosfor si mintea imi cauta solutii… e sarbatoare, iar la o moschee se imparte orez cu carne de oaie si ayran (o bautura facuta din iaurt). Delicios! Turcii prepara oaia exceptional! Si viata merge inainte…

Pentru Turcia am deja un training planificat. Participantii sunt foarte deschisi si prietenosi, interesati de invatare interculturala. Tin un workshop pentru intelegerea barierelor de comunicare si a limitarilor culturale. Petrecem timp de calitate, legam prietenii si stabilim proiecte de viitor.

Ma intorc la Bucuresti plin de curiozitate si sun la poarta ambasadei Iranului cu inima cat un purice. Aici… prietenii mei imi servesc un pretext: operatiuni militare in drumul meu in Iran, la granita de est cu Pakistanul. In Turcia am intalnit oameni care veneau dinspre Pakistan pe acelasi drum si nu avusesera nici o problema cu viza sau pe parcurs. Mi se refuza orice fel de alta viza, inclusiv cea de tranzit. In conditiile astea singura optiune pentru a ajunge in Nepal pe pamant ramane Georgia-Rusia-Kazakhstan-Afganistan-Pakistan-India. Asta implica mult timp, un risc mai mare, multe vize si sanse mici de reusita. Din Romania – sanse zero.

Cealalta varianta este avionul…

Primul mesaj: Autostop pentru Pace si Suflet

O idee. Un proiect personal. Auto-finantat, caci nu se pot obtine bani fara compromisuri.

Lansez acest blog la inceputul calatoriei spre Nepal. Planuiesc sa fac aceasta calatorie pe pamant, traversand Bulgaria, Turcia, Iran, Pakistan si India. Voi calatori cateva luni iar in aceasta perioada voi studia cultura, obiceiurile si traditiile oamenilor pe care ii intalnesc.

Vreau si sa daruiesc ceva, asa ca am stabilit activitati. Tin traininguri si activitati educative pentru scoli si ONG-uri si ma intalnesc cu reprezentanti ai organizatiilor locale. Vorbesc despre Romania si despre ONG-urile din Europa.

Valoarea pe care o primesc in acest timp o voi folosi in beneficiul organizatiei “Liga pentru Educatie, Cultura si Sport” si in viitoarele proiecte.

Cand plec din tara ca si turist, totul este asigurat prin agentie: mancarea, cazarea, transportul si programul sunt de la inceput rezolvate, exista un grup, iar interactiunea cu localnici este minimizata. Facand o analogie, este ca in copilarie cand plecam cu parintii:
organizatorul (ex: agentia de turism) este parintele iar turistul este copilul.

Ca si calator trebuie trebuie sa planific, sa ma adaptez, sa gasesc singur solutii pentru nevoile mele, iar asta nu pot face doar cu carti si Internet… pentru ca realitatea este diferita!
Grupul nu exista sau este mic, iar calatoria ofera o experienta interculturala mult mai puternica. Totul este mult mai dificil,  dar satisfactiile sunt incomparabile. Cand suntem “calatori” ne simtim mai vii, liberi si intregi!

Promovez autostopul pentru ca:
- este perfect pentru a calatori cu buget mic;
- este ecologic. Cand fac autostopul mediul inconjurator nu este afectat. Ocup un loc liber intr-o masina care oricum merge in aceeasi directie;
- pentru valoarea interculturala;
- este experienta dezvoltatoare. Autostop inseamna intalnirea cu necunoscutul, inseamna iesirea in afara zonei de confort si confruntarea cu experiente noi. Implicit- un imens potential de dezvoltare personala;

Numarul recomandat de persoane pentru autostop este de maxim doua. Eu prefer singur, pentru ca asta ma obliga sa ies total din spatiul de confort si sa stau in prezent. Asta inseamna contact direct cu localnicii. Cu persoane pe care nu le voi intalni altfel.

Autostopul implica multe riscuri, dar acestea pot fi prevenite sau reduse.

Am numit blogul „pathzero” (varianta engleza: pathzero.wordpress.com) pentru ca drumul pe care sunt, oricare ar fi, oricat de nesemnificativ ar parea, este cel mai important! Pentru ca tot ceea ce am este aici si acum… nu in trecut si nici in viitor!

„Punctulzero” (punctulzero.wordpress.com) este versiunea in limba romana. Oriunde sunt si orice fac, vorbesc din prezent, deschis si natural. Punctul zero este intotdeauna aici si acum, este acest punct sublim de prezenta pe care societatea occidentala l-a alungat. Acest subiect se regaseste, subtil sau explicit, in multe articole.

Totul in aceasta calatorie are legatura cu oamenii. Fiecare persoana cu care ne intalnim poate aduce valoare vietii noastre. In fiecare experienta caut mai degraba sa cunosc oamenii, mai mult decat locurile. Am ales Est pentru ca aici oamenii sunt mai apropiati de sufletul lor, pentru ca se bucura de viata in ciuda suferintelor si lipsurilor prin care trec. Adesea, cand stau de vorba cu cineva din aceasta zona, simt ca doua fiinte umane au un dialog real,  o relatie vie si autentica.

Pentru a ajuta aceasta aventura interculturala, daca empatizezi cu valorile noastre si vrei sa contribui financiar , o poti face la Alpha Bank, cont in lei RO33BUCUG47782642511RO96, Iordache Mihai Alin. Pentru cont in euro, detalii pe email. Orice suma de bani poate aduce o experienta mai profunda sau materiale pentru un workshop.
Va multumesc!

In Bucuresti sunt niste persoane minunate care fac posibila functionarea blogului. Eu doar inregistrez si modific. Ei prelucreaza inregistrarile si dau forma website-ului. Acestia sunt Cristina Tatu, Laura Gavrila si Olivian Breda. Va multumesc, prieteni!

Poti scrie pe adresa mihai.iordache [la] gmail [punct] com, iar daca ai observatii sau comentarii te invitam sa le postezi pe blog. Ne bucuram sa primim reactiile tale!

Iti multumesc pentru ca ma insotesti in aceasta calatorie!